Cultura Duhului

* * *

în încheierea cuvântului îmi cere Preasfinţitul să vă spun cine este Părintele Sofronie şi Cuviosul Awa Siluan, despre care a pomenit Preasfinţitul la început.

Părintele Sofronie este un om care s-a născut în Rusia în veacul trecut, care a scăpat la Revoluţie şi a ajuns în Franţa. Era pictor, dar avea căutarea rugăciunii, care l-a

36

dus să devină călugăr, în 1925, la Muntele Athos în mănăstirea unde era la Muntele Athos a întâlnit pe un om simplu, cu două ierni la şcoală, într-un sat din Rusia Ţaristă, mult mai bătrân ca Părintele Sofronie — numele lui călugăresc era Siluan. Şi în acest Siluan a găsit un om de această cultură a cuvântului, cultura duhului. Un om simplu, cu puţină şcoală, dar cu atâta trăire în duh, încât în trăirea lui a putut să dea nişte cuvinte care sunt asemănătoare cu cele ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul.

Vă spun doar un cuvânt despre el. A trăit o rugăciune foarte înflăcărată, o pocăinţă foarte înflăcărată, în care, cu toată intensitatea pocăinţei, nu-şi găsea calea către Dumnezeu, către mântuire. Şi într-o clipă, cea mai tragică a vieţii lui, când a întrebat pe Dumnezeu, pe Hristos, de ce nu poate să scape de dracii care-l împresurau în ispitele lui, a primit cuvântul: «Cei mândri suferă de draci». La care reacţia Sfântului Siluan a fost: «Doamne, Tu eşti milostiv. Sufletul meu Te-a cunoscut. Spune Tu cum să fac să mă smeresc». Şi a primit cuvântul acesta înfricoşat şi minunat: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!» Cuvânt pe care sfântul a ştiut cum să-l trăiască.

Spuneam că Dumnezeu cunoaşte făptura Sa, ştie din ce-i plăzmuit omul, ştie clipa în care pcate spune un anume cuvânt spre mântuire Şi Siluan l-a trăit deplin. Cum l-a trăit? S-a smerit, osândindu-se în iadul în care trăia şi din care nu putea să iasă. Dar partea cea mai importantă a cuvântului este a doua: «Nu deznădăjdui».

Din spusele aceluiaşi Siluan înţelegem că el a văzut şi a înţeles în cuvântul lui Dumnezeu o foarte neexp/icilă făgăduinţă. N-a spus decât:,Nu deznădăjduit nu i-a dat informaţie Cuvântul lui Dumnezeu nu e informaţie. Dar a fost destulă împărtăşire pentru Sfântul Siluan ca să ştie că se ascundea, taina mântuirii lui din acel iad pe care-l trăia concret, zilnic. Şi, cum mărturiseşte Sfântul în scrierile lui: «De-abia am început să fac precum m-a învăţat Domnul, şi mintea mea s-a curăţit, şi Duhul mărturisea despre mântuire» $i _a aflat mântuirea. Şi de câte ori se vedea lipsit de har, ştia cum să afle harul lui Dumnezeu din nou, ştia să se «osândească», să se smerească până în iad, fără a deznădăjdui, şi în asta să afle imediat mântuirea lui Dumnezeu

Calea aceasta a Sfântului Siluan nu este calea fiecărui om, în dimensiunea _ei. Mai mulţi, spunea Părintele Sofronie, dacă au încercat prin închipuirile lor să trăiască asta, au riscat, şi chiar au ajuns la casa de nebuni câte unii. A cunoaşte «străfundm iadului» — nu este măsura oricărui om, nu este lucru omenesc însă cuvântul primit de Sfântul Siluan reprezintă totuşi însăşi structura vieţii duhovniceşti. Nu pretindem a fi drepţi, ci păcătoşi — ne asumăm păcatul, iadul, în mă&ura în care îl cunoaştem acum, fără a ne «pierde cumpătul» şi a ne ascunde, ca Adam în Rai,¹ adică fără «a deznădăjdui» de iertarea, de vindecarea pe care o vom dobândi de la Domnul. Aşa, de pildă, în faţa fratelui nostru, plotul: «Părinte, în faţa lui Dumnezeu mărturisesc că sunt foăcătos, am păcătuit făcând asta, am păcătuit făcând aljialtă, cer iertare de la Dumnezeu», nedeznădăjduind. Că nu venim să ne luăm pedeapsă, venim să luăm mântuire; chiar dacă preotul ne şi dă un canon, cum zicem în Biserică, şi canonul acesta nu e «pedeapsă», cel puţin nu e pecieapsă în sensul pe care îl înţelegem noi, modernii. Esite «pedeapsă» în sensul educaţiei. Dar este dragostea liui Dumnezeu, Care ştie pe ce cale să ne aducă înapoi la v^ţă când ne-am îndepărtat de ea.

38

Dar revenind la Sfanţul Siluan, în Sfântul Siluan s-au trăit lucrurile acestea până la limită, dincolo de care nu mai există nevoinţă. Că mai jos decât în iad — iadul trăit, fiindcă Pronia lui Dumnezeu i-a lăsat trăirea aceasta înfricoşătoare şi, într-un sens, vecinică — nu există mai jos, mai departe decât iadul vecinie. Dar nădejdea întru Dumnezeu, dincolo de vecinicia acestui iad — nu există nici aici un «mai departe». In Siluan, omul şi-a atins culmile, şi de adânc, şi de înălţime. Şi se găseşte că acest Sf. Siluan a fost unul din sfinţii cei mai mari ai istoriei. A fost proslăvit în ceata sfinţilor de către Patriarhul din Constantinopol în 1987 şi este în calendarele noastre ortodoxe. Nu ştiu dacă în toate calendarele, în România, dar din ce în ce mai mult se cunoaşte Sfântul Siluan şi se iubeşte de mulţi care-au cunoscut scrierile lui, scrieri de om simplu, dar simplu era şi Sfântul Ioan Evanghelistul, care ne-a dat Evanghelia, dar mare Teolog, de Dumnezeu Cuvântător.

Părintele Sofronie deci a rămas ca ucenic al acestui Sfânt Siluan După moartea Sfântului Siluan, Pronia lui Dumnezeu l-a adus pe Părintele Sofronie în Apus, unde până la urmă a întemeiat în Anglia, unde locuiam şi eu, o mănăstire ortodoxă, fiindcă atuncea când n-a mai putut oficial să se întoarcă la Muntele Athos, din motive politice ale Greciei de atunci, s-a găsit împresurat de câţiva tineri (şi mai puţin tineri) care căutau la Părintele Sofronie, sau mai bine zis au găsit în Părintele Sofronie un duhovnic de adâncime, de experienţă şi de trăire, şi a făcut o mănăstire pentru noi şi prin noi. Şi în această Mănăstire in-a adus Pronia lui Dumnezeu să trăiesc 31 de ani la picioarele Părintelui Sofronie

Acest Părinte Sofronie m-a educat un om de înaltă cultură, pictor era de vocaţie, dar un om de cultură universală, în care Siluan yâsise. poate, singurul om care I-a putut înţelege, a înţelege adâncul trăirii lui, mai ales cuvântul ăsta: «Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui». Siluan scrisese în multe rânduri, aşa cum îl inspira rugăciunea în nopţile lui, la sfârşitul vieţii sale. Şi scria pentru mângâierea oamenilor Dar cine avea să înţeleagă scrierile astea şi să facă ceva cu ele⁷ Păi, a găsit pe Părintele Sofronie şi i-a spus într-o zi: «Părinte Sofronie, eşti un om cu carte; ia scrierile astea şi, după moartea mea, fa din ele o carte». Şi asta a fost menirea Părintelui Sofronie. A publicat cartea aceasta în rusă, în Franţa, prin 1948 cred că a ieşit de sub tipar.

Şi deci el a întemeiat până la urmă Mănăstirea noastră în care toţi cei ce am trăit lângă el am trăit în cuvântul acestui Părinte Siluan. Părintele Sofronie a murit astă-vară.¹ Şi nădăjduiesc şi eu poate, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi rugăciunile voastre, să pot da în limba română acest cuvânt mângâietor, întemeietor poate, într-un oarecare sens, chiar îndrăznesc să zic ultimul în istorie, calitativ ultim. N-am timp acum să intru în amănunte de ce-1 consider aşa, dar mi-a venit şi gândul ăsta. Aş vrea să-l dau în graiul românesc aşa cum l-am trăit eu în preajma Părintelui Sofronie. Mă bucur să văd deja multă iubire pentru acest cuvânt şi aşteptare, dar nădăjduiesc şi eu că pot face un lucru în care am trăit şi să împărtăşesc cu poporul în care m-am născut comoara de care m-a miluit Dumnezeu (că nu îndrăznesc să spun că m-a învrednicit), să împărtăşesc cu ceilalţi. Şi pentru asta sunt esenţial în ţara noastră.

Deci acesta este Părintele Sofronie. Aş mai adăuga că în toamnă, când am fost la Mănăstire, fiindcă a venit Patriarhul din Constantinopol, de care aparţine Mănăstirea noastră, Patriarhul Vartolomeu, care a venit şi în România vara trecută, ne-am dus să participăm cu el la Vecernie la