Cultura Duhului

Deci să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim această mântuire, înainte şi după toată lucrarea omenească, înainte, adică: poate că toţi sunteţi hirotesiţi de mult duhovnici şi aveţi experienţă mare, dar, potenţial, unul sau doi dintre fraţii mei ar fi putut fi hirotesiţi Duminica aceasta — mai răsalaltăieri, sau când o fi fost. Ce experienţă puteţi avea până astăzi⁹ Şi totuşi suntem duhovnici; de alaltăieri sau de mai mulţi ani, dar suntem duhovnici. Deci puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm, şi să vină înainte de formaţia şi experienţa noastră. Experienţa şi formaţia noastră este bună pentru îmbogăţirea şi a noastră, şi a Bisericii, şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună-lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urmă tot puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte. Şi deci înainte de lucrarea omului, şi în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte: prin mine, şi pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în puterea lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să zic: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: «Ce caut eu, ca duhovnic? Să fac pe ucenicul meu întru chipul şi asemănarea mea?» Şi zicea: «Anatema!»

Şi aicea îl citez pe Părintele Sofronie, care arată că lucrarea duhovniciei nu este cuvânt omenesc Sfântul Serafim spune că: «Atunci când vorbeam omeneşte', puteau fi greşeli;» şi Sfântul Siluan adaugă: «Şi greşelile

46

pot fi mici, dar ele pot fi mari». Fiindcă, vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului? Îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuie. Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (dar era o întrebare retorică): «Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?» Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă. Şi Sfântul Siluan zice: «Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul».

Iată că, într-un fel, desăvârşirea — cel puţin la nivelul acesta — nu e aşa de grea, fiindcă nu noi trebuie să născocim o desăvârşire a cuvântului, ci să o căutăm de la Duh. Şi zicând asta, mă rog chiar Domnului ca să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un creştin, să ne dea El cuvânt de mântuire. Fiindcă — şi acesta cred că e un lucru important — mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip «pagina 37, paragraful 3». Mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume; şi pentru fiecare suflet alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la awa cutare şi cere un cuvânt, şi awa zice: «Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie!» Altul are aceeaşi căutare: «Cum să mă mântuiesc, awa?» Şi awa îi zice: «Păstrează postul până la ora şase» sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spunea ceva despre gânduri, altuia îi spunea alt lucru. Şi, cum spunea Părintele Sofronie, aicea nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul, fiindcă Duhul îi naşte cuvânt în inimă, înţelege că strategia pentru omul acesta este: «întăreşte-ţi armata în punctul acela». Dacă în punctul acela tu biruieşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor Mântuirea

îţi este deja asigurată. Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo unde este o spărtură mare în peretele cetăţii tale laşi descoperit, păi pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimica nu ai făcut cu mântuirea ta. Deci este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele, şi de aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât nu le avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr

Şi aş vrea să spun că duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, şi este afdevăr: cuvintele Mântuitorului!¹ Şi iar cuvintele Mântuitorului: «Este duh, şi este viaţă»,² precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. Şi aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit Părintele nostru duhovnic Sofronie în ultimele zile şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg acum, adică cum duhovnicia Sfinţiilor Voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă Tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un «fundal;» dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi pe ucenicii Sfinţiilor Voastre să vină la spovedanie în rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic «special»: să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama, şi ei, şi noi, că conversaţia noastră este cu Dumnezeu, nu cu omul.

48

Amintiţi-vă de un cuvânt asemănător al Sfântului Pavel care, atunci când L-a văzut pe Hristos, nu a mai dialogat cu omul, ci s-a dus în pustie să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea Duhului, oarecum ca şi Mântuitorul după patruzeci de zile în pustie, ca să devină Apostolul Neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om a fost dată, ci de la Hristos. Şi cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel, diferit în viaţa fiecăruia, esenţial, acelaşi lucru se petrece. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om. Multe primim de la om, cu care îmbogăţim lucrarea duhovniciei, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi — dar lucrul este dumnezeiesc.

Deci să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un «guru», eu sunt un duhovnic. Şi un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie, ci vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: «Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău». Altfel spus: «Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt? Doamne miluieşte-mă şi deschide-mi ochii! Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt».

Slujitorul nu atâta gândeşte, în sensul omenesc; aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire, şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutăm, prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general, şi o rugăciune zilnică, şi poate o stare de rugăciune în toată clipa, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt, ca nu «eu» să spun cuvânt în «chipul şi asemănarea mea», ci — cum am mai auzit de la un duhovnic «Doamne, dă-mi măcar din greşală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!» — adică, fie şi neştiut mie

Mă bazez acuma şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi. Vine un om la el şi Sfântul îi spune lucruri nemaipomenite: «Spune surorii tale А că nu ea trebuie să se căsătorească, tu te vei căsători, ea să devină călugăriţă». Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe dintr-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de un nume ca «Tatiana», că voia să devină călugăriţă, şi aşa mai departe? Şi un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: «Părinte, cum ştii aşa de limpede, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?» Şi Sfântul Serafim a mărturisit: «Eu nu văd nimica, eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic».