Poezii

Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc.

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,

E-o nouă viaţă-n orice zvon,

Şi numai tu gândeşti aiurea,

Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor?

S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,

Din valuri reci, din umbre moi,

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt,

O faţă dulce şi bălaie,

Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

Din noaptea...

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,

E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,

Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,

În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,

Ce auzi odată copila-mi murmurare,

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,

Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,

Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce către nori.

1866, 17/29 iulie

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -

Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei

Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec

Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.