Poezii

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

În trista amintire a visului frumos...

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Doina

De la Nistru pân' la Tissa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân' la mare

Vin muscalii de-a călare,

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul - frate cu românul -

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâncă-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las' arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codri-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi,

Să-ţi desprind din creştet vălul,

Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar în păr înfiorate

Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Egipetul

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,

Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;

Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,

Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,

Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese,

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.

Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,

Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară

Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;

Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi -

Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie!