Conspiratia

Acum era ameţită de-a binelea. Văzând cum avionul spintecă cerul cu viteză năucitoare, Rachel simţi cum i se face. În minte îi reveni, ca un ecou pierdut, vocea preşedintelui: "Te asigur, Rachel, că nu vei regreta că mă ajuţi în această chestiune".

Gemând, Rachel întinse mâna după punga salvatoare. "Să n-ai niciodată încredere într-un politician."

13

Deşi îl dezgusta interiorul modest şi murdar al taxiurilor, senatorul Sedgewick Sexton învăţase că, uneori, trebuie să suporte astfel de condiţii în ascensiunea sa către glorie. Vehiculul rablagit care tocmai îl adusese la cel mai de jos nivel al parcării Hotelului Purdue îi oferea ceva ce limuzina lui nu putea — anonimatul.

Senatorul constată mulţumit că parcarea era pustie, cu excepţia câtorva maşini prăfuite, rătăcite prin mulţimea de stâlpi de ciment. Traversând, Sexton îşi privi ceasul.

"11.15 dimineaţa. Perfect".

Individul cu care se întâlnea era un maniac al punctualităţii. Amintindu-şi însă pe cine şi ce reprezenta acel om, Sexton îşi spuse că individul putea fi un maniac la orice ar fi vrut el.

Zări dubiţa albă Ford Windstar parcată exact în acelaşi loc în care era parcată de fiecare dată când se întâlneau acolo — în colţul de est al garajului, în spatele unui şir de tomberoane. Sexton ar fi preferat ca întâlnirea să se petreacă într-unul dintre apartamentele hotelului, dar înţelegea prea bine măsurile de precauţie. Prietenii individului nu ajunseseră unde se aflau acum dacă nu ar fi fost grijulii.

Îndreptându-se către dubiţă, Sexton simţi acea nelinişte familiară ce preceda întotdeauna astfel de întâlniri. Forţându-se să rămână calm, se urcă pe locul pasagerului din dreapta cu un semn vioi din mână. Bărbatul cu părul negru de pe locul şoferului nu-i răspunse la salutul voios. Omul avea aproape şaptezeci de ani, însă chipul cernit inspira o duritate care se potrivea perfect cu poziţia sa de emisar al unei armate de vizionari îndrăzneţi şi întreprinzători, lipsiţi de scrupule.

— Închide uşa! rosti individul cu voce aspră.

Sexton se supuse, tolerând cu graţie morocăneala omului. În definitiv, tipul reprezenta oameni care controlau sume enorme de bani, din care o bună parte fuseseră recent virate în sprijinul lansării senatorului Sexton către cea mai puternică poziţie din lume. Cu timpul, Sexton pricepuse că astfel de întâlniri însemnau mai puţin nişte lecţii de strategie şi mai mult nişte ocazii de reamintire a gradului de îndatorare al senatorului faţă de binefăcătorii lui. Aceşti oameni aşteptau câştiguri serioase de pe urma investiţiei lor. După cum trebuia să recunoască Sexton, "câştigul" însemna o cerere a naibii de îndrăzneaţă. Cu toate astea şi oricât de incredibil ar fi părut, era vorba de ceva aflat în sfera de influenţă a lui Sexton, odată ce acesta avea să se instaleze în Biroul Oval.

Ştiind că bărbatului de la volan îi plăcea să treacă repede la subiect, Sexton îi zise:

— Presupun că a fost depusă o altă sumă?

— Da. Ca de obicei, vei folosi aceste fonduri doar pentru campanie. Am fost mulţumiţi să vedem cum urci în sondaje, ceea ce înseamnă că managerii tăi de campanie au cheltuit eficient banii noştri.

— Câştigăm repede teren.

— Aşa cum ţi-am spus la telefon, am convins alţi şase şi o să vă întâlniţi la noapte.

— Excelent.

În minte, Sexton îşi aranjase deja programul.

Celalalt îi întinse un dosar lui Sexton.

— Ai aici informaţiile. Studiază-le. Ei vor să ştie clar că le înţelegi foarte bine preocupările. Vor să ştie că le susţii cauza. Ţi-aş sugera să te întâlneşti cu ei la reşedinţa ta.

— Acasă? Dar de obicei mă întâlnesc…

— Senatorule, aceşti şase domni conduc firme ce deţin resurse mult mai mari decât cele cu care ai avut de-a face până acum. Ei sunt peştii cei mari şi de aceea sunt îngrijoraţi. Au mult de câştigat şi, prin urmare, enorm de mult de pierdut. Am depus multe eforturi ca să-i conving să vă întâlniţi. Va trebui să te ocupi în mod special de ei. Într-o notă personală.

Sexton încuviinţă imediat:

— Categoric. Pot aranja o întrevedere acasă la mine.

— Bineînţeles că au nevoie de discreţie totală.

— La fel ca mine.

— Noroc, îi ură bătrânul. Dacă în seara asta totul iese cum trebuie, ar putea fi ultima noastră întâlnire. Aceşti oameni singuri îţi pot furniza ceea ce ai nevoie ca să transformi campania Sexton într-un succes.

Lui Sexton îi plăcea cum sună. Îi zâmbi încrezător bărbatului de lângă el:

— Cu puţin noroc, prietene, la vremea alegerilor vom putea sărbători cu toţii victoria.

— Victoria?

Individul se încruntă şi se aplecă spre Sexton cu ochi ameninţători:

— Instalarea ta la Casa Albă este doar primul pas către victorie, senatorule! Presupun că n-ai uitat asta.

14

Casa Albă este una dintre cele mai mici reşedinţe prezidenţiale din lume. Măsoară doar cincizeci şi şase de metri în lungime, douăzeci şi opt de metri în lăţime şi are o suprafaţă de teren amenajat de doar şapte hectare. Proiectul, întocmit de arhitectul James Hoban, prezentase o structură asemănătoare unei cutii, cu un acoperiş înălţat, balustrada şi o intrare cu numeroase coloane; deşi lipsit de originalitate, el fusese selectat în cadrul unui concurs deschis de către juraţii care îl apreciaseră ca fiind "atrăgător, cu demnitate şi flexibil".

Chiar dacă stătuse trei ani şi jumătate la Casa Albă, preşedintele Zach Herney se simţea rareori acasă acolo, în acel labirint de candelabre, antichităţi şi puşcaşi marini înarmaţi până în dinţi. Pe moment însă, în vreme ce se îndrepta spre aripa de vest, se simţea înviorat şi ciudat de uşurat. Părea că pluteşte peste covoarele de pluş.

Mai mulţi membri din personalul Casei Albe îşi ridicară privirea înspre preşedintele care se apropia. Herney le făcu la toţi cu mâna şi îi salută, pe fiecare pe rând. Răspunsurile oamenilor, deşi politicoase, trădau supunere şi erau însoţite de zâmbete forţate.

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte!

— Mă bucur să vă văd, domnule preşedinte!

— O zi bună, domnule!

În vreme ce se îndrepta spre birou, Herney sesiză şoaptele din jurul Iui. În Casa Albă părea că se pregăteşte o insurecţie. În ultimele săptămâni, dezamăgirea celor din 1600 Pennsylvania Avenue crescuse până în punctul în care Herney începuse să se simtă precum căpitanul Bligh — comandând o navă în derivă, al cărei echipaj se pregătea de revoltă.

Preşedintele nu-şi putea învinui oamenii. Personalul lucrase mult peste orele de program ca să îl sprijine în alegerile ce băteau la uşă, iar acum, ca din senin, preşedintele părea a-şi fi pierdut interesul pentru victorie.

"În curând vor înţelege, îşi spuse Herney. În curând voi fi din nou eroul lor."

Regreta că îşi menţinuse personalul departe de aceste informaţii atâta timp, dar confidenţialitatea era strict necesară. Iar când era vorba de păstrarea secretelor, Casa Albă avea renumele de locul în care se clevetea cel mai mult din tot Washingtonul.

Herney ajunse în sala de aşteptare de lângă Biroul Oval şi îi făcu voios cu mâna secretarei.

— Arăţi bine în dimineaţa asta, Dolores!

— Şi dumneavoastră, domnule, îi răspunse femeia, uitându-se la ţinuta lui cu dezaprobare făţişă.

Herney îşi coborî vocea:

— Vreau să organizezi o întâlnire.

— Cu cine, domnule?

— Cu tot personalul din Casa Albă!

Secretara îşi ridică privirea:

— Tot personalul, domnule? Adică toţi cei 145 de oameni?

— Chiar aşa.

Femeia părea nedumerită:

— Bine. Să fixez întâlnirea în… Sala de Briefing?

Herney clătină din cap:

— Nu. Să fie în biroul meu.

Acum secretara făcu ochii mari:

— Vreţi să vă întâlniţi cu întregul personal în Biroul Oval?

— Exact.