Poezii

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Şi cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecaţi

Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă faţă,

Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor poveşti

Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară,

Şi prea era detot frumos

De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!

Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,

Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!

Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,

Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!

Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...

Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,

Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;

La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,

Altul caută în lume şi în vreme adevăr,

De pe galbenele file el adună mii de coji,

A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;

Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.