Poezii

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,

Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate

Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie

Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,

Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;

El răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,

Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor

Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!

Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -

Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,

Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,

Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,

Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.

În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet

Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;

Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară

În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,

Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,

Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,

Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,

Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,

Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,

Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -

Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.

Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,

Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!

Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,

Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,

Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri

Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,

El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;

Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;

Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul

Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,

Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,

De-al patimilor dor;

În preajma minţii voastre ucisă de orgie,

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,