Poezii

Cununa cea de paie îi atârna uscată -

Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,

Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri

Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,

În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,

Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire

În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,

Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,

Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,

Acoperind cu noime sărmana lui viaţă

Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -

Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -

În multe forme-apare a vieţii crudă taină,

Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,

Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte

Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."

1874, 1 decembrie

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Încins cu o haină de umbre şi raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor şi de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare

Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!... O-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,

Căci tu - tu eşti el.

Înger şi demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

A făcliilor de ceară care ard lângă altare -

Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,

Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,

Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind

Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,

Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,

Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;

Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;

El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,

Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -

Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,

Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,

Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clară

E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?

Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,

Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.

Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,